Nu aş putea să spun “Nu îmi place să mă cert” atunci când vine
vorba de relaţii şi tot ce implică acestea pentru că sunt/ îmi place să
îmi confrunt ideile, nu suport să “bag lucrurile sub preş” şi poate
trăiesc câteodată cu prea mult patos.
Îi felicit din suflet pe cei care trăiesc cu patos dar numai în sens pozitiv şi încerc mereu să învăţ cum fac ei de aduc relaţiilor acea lumină, acea bucurie, acea energie pozitivă care îţi arată că eşti în locul potrivit, la momentul potrivit.
Dar asta e mai puţin important, certurile oricum sunt inevitabile, uneori sunt sănătoase, alteori revelatoare pentru ceea ce înseamnă fiecare persoană în parte, dar şi pentru ce înseamnă cuplul în întregime.
Ceea ce mă pune pe gânduri constant este că în nenumărate cazuri motivele sunt atât de banale încât parcă ar trebui să ascundă în spatele lor altele ceva mai serioase sau parcă trădează un subconştient neliniştit.
Un studiu de la Universitatea Baylor a emis următoarele concluzii: adevăratul motiv pentru care te cerţi cu cineva constă în dorinţa ascunsă de a echilibra balanţa de putere, fiecare partener dorind să fie factorul dominant.
Deci, în esenţă, partenerii caută să deţină controlul ceea ce nu este deloc sănătos.
În acest caz un se simte mai vulnerabil, tot el pierde din puterea pe care o are emoţional vorbind şi i-o cedează celuilalt partener care, dacă săpăm şi mai adânc, de fapt trăieşti şi el cu o slăbiciune.
Acum argumentele, fie ele emoţionale, fie ele circumstanţiale, îşi pierd valoarea, iar răul care se transferă dintr-o parte în altă nu se poate transforma în nimic pozitiv, constructiv.
Este acel joc de putere în care chiar şi partenerul care câştigă pierde, în realitate. Este acel ciclu nebun prin care trec toate relaţiile din lume.
Dincolo de acestă bătaie pe putere, oamenii par că se ceartă din lipsa de sincronizare în gândire în ceea ce priveşte: banii, copiii, familia celuilalt, îndeletnicirile casnice, tabieturi, foşti parteneri, gradul de afecţiune, banalităţi precum “la ce ne uităm la TV”...
Par motive logice, uşor de identificat, care au şi un mecanism de evaluare cât de cât coerent, deşi foarte diferit de la persoană la persoană.
“Şi, totuşi... oare certurile apar pentru că ţie îţi place un alt post TV sau pentru că trăieşti frustrarea că nu te potriveşti cu celălalt?”, întreabă retoric unii psihologi.
Ne certăm pentru că nu ştim să aducem mai mulţi bani în portofel sau pentru că avem impresia că nu e locul nostru lângă celălalt?
Nu ne dorim copii sau nu ne dorim copii cu el sau cu ea?
Există mereu motive ascunse, dar ele nu pot fi trecute într-o hartă general valabilă. Ele răspund altfel unor întrebări pe care ar trebui ca fiecare să ni le adresăm din când în când, fără să ne minţim pe noi înşine în primul rând.
Îi felicit din suflet pe cei care trăiesc cu patos dar numai în sens pozitiv şi încerc mereu să învăţ cum fac ei de aduc relaţiilor acea lumină, acea bucurie, acea energie pozitivă care îţi arată că eşti în locul potrivit, la momentul potrivit.
Dar asta e mai puţin important, certurile oricum sunt inevitabile, uneori sunt sănătoase, alteori revelatoare pentru ceea ce înseamnă fiecare persoană în parte, dar şi pentru ce înseamnă cuplul în întregime.
Ceea ce mă pune pe gânduri constant este că în nenumărate cazuri motivele sunt atât de banale încât parcă ar trebui să ascundă în spatele lor altele ceva mai serioase sau parcă trădează un subconştient neliniştit.
Un studiu de la Universitatea Baylor a emis următoarele concluzii: adevăratul motiv pentru care te cerţi cu cineva constă în dorinţa ascunsă de a echilibra balanţa de putere, fiecare partener dorind să fie factorul dominant.
Deci, în esenţă, partenerii caută să deţină controlul ceea ce nu este deloc sănătos.
În acest caz un se simte mai vulnerabil, tot el pierde din puterea pe care o are emoţional vorbind şi i-o cedează celuilalt partener care, dacă săpăm şi mai adânc, de fapt trăieşti şi el cu o slăbiciune.
Acum argumentele, fie ele emoţionale, fie ele circumstanţiale, îşi pierd valoarea, iar răul care se transferă dintr-o parte în altă nu se poate transforma în nimic pozitiv, constructiv.
Este acel joc de putere în care chiar şi partenerul care câştigă pierde, în realitate. Este acel ciclu nebun prin care trec toate relaţiile din lume.
Dincolo de acestă bătaie pe putere, oamenii par că se ceartă din lipsa de sincronizare în gândire în ceea ce priveşte: banii, copiii, familia celuilalt, îndeletnicirile casnice, tabieturi, foşti parteneri, gradul de afecţiune, banalităţi precum “la ce ne uităm la TV”...
Par motive logice, uşor de identificat, care au şi un mecanism de evaluare cât de cât coerent, deşi foarte diferit de la persoană la persoană.
“Şi, totuşi... oare certurile apar pentru că ţie îţi place un alt post TV sau pentru că trăieşti frustrarea că nu te potriveşti cu celălalt?”, întreabă retoric unii psihologi.
Ne certăm pentru că nu ştim să aducem mai mulţi bani în portofel sau pentru că avem impresia că nu e locul nostru lângă celălalt?
Nu ne dorim copii sau nu ne dorim copii cu el sau cu ea?
Există mereu motive ascunse, dar ele nu pot fi trecute într-o hartă general valabilă. Ele răspund altfel unor întrebări pe care ar trebui ca fiecare să ni le adresăm din când în când, fără să ne minţim pe noi înşine în primul rând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu